Bine v-am regăsit. Long time no see. A trecut ceva vreme de câd n-am mai publicat. Ei bine, iată că am revenit încă o dată cu un top al unor cărți … tot din literatura clasică, căci, ei bine, la clasici mereu mă rezum când e vorba de beletristică… Am revăzut de curând vechi articole cu acele cărți preferate și autori preferați. Menționez că nu fac analiză detaliată, ci doar menționez anumite aspecte. Vreau doar să stârnesc dorința de lectură, ca un fel de trailer pentru un film.
PROZĂ

Din munți și din câmpii – I. Agârbiceanu
Aceastei cărticele (precum și autorului Ion Agârbiceanu, 1882-1963) nu i-am dat prea multe șanse. Am cumpărat-o ieftin, întâmplător căci mi-au plăcut desenele din carte. Dar, citind povestirile una după alta, care sunt legate între ele ca un micro-roman, am zis ”Ok. – îmi sporește imaginația și mă prinde”. Motivul pentru care această carte intră în listă este următorul: Pentru cei care nu au timp de lecturi grele, spumoase, acest volum este o opțiune bună de lectură de seară: Limbajul este ușor, povestirile sunt scurte. Cu toate astea, este o carte dinamică, jonglează între comic și dramatic, (și în anumite povestiri, în tragic) – este plină de imagini vizuale, deci, dezvoltă imaginația.

Ferma Animalelor – George Orwell
Micul roman al lui George Orwell (pseudonimul literar și jurnalistic al lui Eric Arthur Blair, 1903-1950), ușor de citit, dar cu atât de multă consistență, Ferma Animalelor reprezintă pentru mine, exemplul numărul 1 de… Distopie. O căutare simplă pe Wikipedia ne poate da definiția distopiei: opreisune sau control social. Cartea este o parodie a sistemului totalitar comunism (stalinism) unde, în spiritul fabulei, animalele prind grai și-și formează propria lor societate. Din păcate, noua conducere lasă de dorit. Din această carte a pornit celebra frază Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele.

Povestiri – A.P. Cehov
Nu pot face o listă de cărți frumoase fără a-l introduce pe Anton Pavlovici Cehov (1860-1904). Pasiunea pentru autor a pornit din facultate, când am l-am interpretat pe Lomov din pisa sa, Cerere în Căsătorie, și țin minte că am fost felicitat de mulți profesori, colegi, pentru interpretare. După care, am început să-i citesc proza (absolut din curiozitate) am citit celebra sa nuvelă, Salonul nr. 6 (volumul Opere 5 – ed. Univers) plus alte câteva povestiri. M-am îndrăgostit de proza lui Cehov și afirm cu tărie că este prozatorul meu preferat, din liteartura universală. Din când în când, o întoarcere la Cehov este bine venită.
NOTĂ – Am dat exemplu volumul O mică glumă deoarece acuși vine luna îndrăgostiților și pentru că este un volum apărut în 2012. Ca să dau un exemplu de volum bun de povestiri nu pot, pentru că sunt multe. Dar, editura Univers are colecția povestirilor/nuvelelor complete, în 5 volume.

Singur – August Strindberg
Un roman jurnalistic, singurul din această listă este atribuit scriitorului August Strindberg (1849–1912), o personalitate controversată, complicată și un scriitor care s-a afirmat cel mai bine în domeniul teatrului (amintim piesele Domnișoara Iulia, Tatăl) de care m-am atașat treptat (de menționat și poezia sa). La fel, această carte a fost o surpriză. O lectură plăcută, ușoară, dar nu lipsită de consistență. Ceea ce mi se pare frumos la acest roman este descrierea singurătății, un subiect pe cae pe mine mă pasionează. În această carte, veți descoperi cum Strindberg și-a petrecut singurătatea, acțiunea fiind plasată după unul dintre divorțurile sale.
Mai multe detalii, aici:
DRAMATURGIE

Filoctet – Sofocle
Am zis să încep cu un text din antichitate, iar preferatul meu rămâne Sofocle (cca. 496 î.Hr. – 406 î.Hr) – poate cel mai poetic dintre tragicii greci. Din puținele piese antice pe care le-am citit, textul meu preferat rămâne Filoctet. Pentru mine, Filoctet este cea mai frumoasă poveste despre prietenie. Povestea, rezumată e cam așa: De la un joc de putere pentru a obține o armă miraculoasă – arcul lui Heracle – Odiseu îl trimite pe Neoptolem să îl convingă pe Filoctet, ce-l deține, pentru a i-l înmâna. Filoctet, care a fost abandonat de armata lui Odiseu pe o insulă, nu vrea cu nici un chip să îi ofere arcul. Iar de la minciună, mârșăvie și manipulare, spiritul puternic al lui Filoctet îi câștigă empatia lui Neoptolem. Vă invit pe voi să descoperiți întreg plotul, căci, în opinia mea, este un text care încă se mai poate aplica în contemporan.

Teatru – Victor Eftimiu
Victor Eftimiu (1889-1972) este unul dintre dramaturgii mei români preferați. Din acest volum, vă recomand în primul rând comedia Omul care a văzut moartea. Montată încă din vremea autorului, până în ziua de azi, această piesă va rămâne nemuritoare în repertoriul dramaturgiei românești. O comedie socială, cu accente politice și filosofice, cititorul va descoperi cum un om sărac, care-și dorea moartea, ajunge o unealtă politică pentru un om bogat, în a-l ajuta să devină primar. Tot din acest volum, vă recomand tragedia Prometeu. Clar, inspirația din tragedia lui Eschil, Prometeu este cel care a furat focul de la zei și i l-a dăruit omenirii. Problema apare atunci când omul, la început o lichea, târâtoare oarbă, ajunge o ființă înțeleaptă dar nerecunoscătoare.

Revizorul – N.V. Gogol
Ca actor, am în mine comicul, asta clar. Iubesc comedia bună, îmi place să râd, să fac haz de necaz și tot tacâmul. Am avut o perioadă în studenție când citeam (în timpul meu liber) foarte multe comedii. Ei bine, am ajuns la Revizorul lui Nikolai Vasilievici Gogol (1809-1852). Țin minte cum citeam și râdeam cu lacrimi. O comedie spumoasă, atât socială dar și cu tentă politică. Personajul principal, Hlestacov, un pierde-vară, profită de prostia oficialităților dintr-un mic oraș, speriați de o viitoare vizită a unui revizor, și el însuși să de drept un mare revizor ce a întreținut călătorii prin toată lumea.
Peisajul este unul de tip mahala (o influență foarte bună asupra lui Caragiale) unde lumea politică este coruptă, condusă de mișei. Hlestacov își joacă inteligent cărțile și reușește să păcălească toată șleahta de caraghioși politici, dar și pe damele ce îi acompaniază.
Umorul prezent în piesă este de toate tipurile. De la umor de limbaj, până la comedie fizică, la umor de situație.
P.S. – Este una dintre comediile mele preferate – da, din toate timpurile !!!
NOTĂ – Piesa se găsește și în OPERE II – ed. Polirom

Ubu Rege – Alfred Jarry
Rămânem pe teritoriul comdiei, dar de data aceasta trecem la un autor controversat. Piesa Ubu Rege scrisă de Alfred Jarry (1873-1907), este una din cele mai spumoase parodii din istoria literaturii. Textul ca titlu este parodia lui Oedip Rege de Sofocle, dar ca acțiune reprezintă o spumoasă parodie a piesei Macbeth de Shakespeare. De la comic de situație, la comic de limbaj, personajele lui Jarry le au pe toate. De menționat că piesa are la bază personaje reale, Perre Ubu fiind o caricatură a unuia dintre profesorii autorului, acesta începând să lucreze la tot universul Ubu încă din liceu.
Volumul din fotografie nu doar conține piesele mari, publicate și jucate (chiar și de teatre de marionete) dar și desenele și notițele, scrisorile autorului.

Teatru – Ion Băieșu
Rămânem în spațiul comic, dar de data asta ne mutăm în România anilor 70, prin volumul de teatru al lui Ion Băieșu (pseudonimul literar al lui Ion Mihalache, 1933-1992). În general, comedia lui Băieșu, nu că mi se bare bună, mi se pare un exemplu de comic inteligent, care face cititotul să gândească (el a fost creator de umor, nu doar umorist). Vorbim despre personaje vii, situații bine gândite, limbaj comic, haios, dar și răsturnări de situații, care pot fi foarte dramatice. Piesele lui Băieșu ascund în spatele umorului niște lacrimi grav de amare. Volumul de față conține 10 comedii – nu am apucat să le citesc pe toate, dar acest volum este bun pentru a-l descoperi de dramaturgul Băieșu deoarece piesele pe care le conține sunt printre cele mai apreciate și montate dintre piesele sale.
Eu, recomand ferm din acest volum Ciudatul rol al întâmplării unde apare celebrul cuplu Tanța și Costel. Piesa este o comedie cu final tragic – și este – piesa care a stat la baza celebrului său mic roman intitulat Dragostea este un lucru foarte mare. Tot din acest volum mai puteți găsi: Cine sapă groapa altuia / Crimă pe palier / Refacerea vieții.

Woyzeck – Georg Buchner
Ne întoarcem puțin în sfera tragediei, de data aceasta prin textul Woyzeck de Georg Buchner (1813-1837). Probabil una dintre cele mai frumoase texte de dramă/tragedie din literatura clasică, piesa ne spune povestea unui soldat din armata prusacă. Pentru Woyzeck singura legătură cu viața este Marie, soția sa, care, violată (de către Tamburul-Major), acesta crede ca este înșelat și o ucide cu brutalitate. Acest personaj este un soldat sărac, batjocorit și arătat cu degetul de toți din compania sa (de la doctor până la căpiatan). Au și un copil, care nu a fost botezat creștinește.
Fascinant la acest text este că, manuscrisul autorului nu a fost numerotat, iar scenele nu au o ordine precisă. Exegenții și criticii literari ai lui Buchner, de-a lungul vremii, au făcut vreo 7 variante ale textului. Paginile nu a fost numerotate iar scenele au fost scrise mai degrabă ca niște tablouri. (ex: La Băcănie / În baracă) și este greu să decizi care ar fi ordinea cronologică a scenelor, ceea ce oferă regizorilor/actorilor care doresc să monteze acest text o paletă imensă de interpretări.
Limbajul este specific finalului de romantism german al sec XIX. Eu, când am studiat acest text – căci a fost primul meu spectacol în care am jucat la București (sub bagheta regizorală a mentorului meu) – mi-am amintit de lecturile teatrului lui Blaga, acel teatru poetic.

Afară, în fața ușii – Wolfgang Borchert
Tot din spațiul german și sfera teatrului recomand cu încredere piesa Afară, în fața ușii , ”o piesă pe care teatrele nu vor s-o reprezinte și publicul nu vrea s-o vadă” de Wolfgang Borchert (1921-1947), text care în limba română se găsește într-un singur volum dedicat acestui autor, Păpădia (în care se găsește și proza scurtă a sa).
O piesă care m-a făcut să plâng încă de la primele rânduri, care nici măcar nu sunt replici. Este textul de introducere în atmosfera piesei.
”Un om se intoarce in Germania. A lipsit multă vreme omul acesta. Foarte multă vreme. Poate că prea multă vreme. Si se întoarce cu totul altul decît era cînd a plecat. După înfăţişare pare a fi rudă apropiată cu acele plăsmuiri pline de fantezie așezate pe cîmp ca să sperie păsările (iar seara, uneori şi pe oameni). La suflet arată tot aşa. A așteptat afară, în frig, o mie de zile. lar biletul de intrare l-a plătit cu rotula genunchiului. lar după ce a aşteptat o mie de nopți, afară în frig, pină la urmă s-a întors totuşi acasă. Un om se întoarce în Germania.”
Textul ne spune povestea unui soldat întors de pe front pe nume Beckmann, ”unul dintre aceia” care a pierdut totul. Nimeni nu-l ascultă, totți râd de el că este șchiop, miop, că nu are unde sta (locuința veche părintească este ocupată acum de o doamnă bătrână, doamna Kramer). Din disperare, acesta încearcă se se sinucidă, aruncându-se în râul Elba, o încercare nereușită deoarece Elba, care devine personaj, îl scuipă spunându-i că are 25 de ani și că are viața înainte.
La fel ca în Woyzeck al lui Buchner, Beckmann se întâlnește pe durata piesei cu diverse personaje (un director de cabaret, o fată care e în pat cu un altul, un general, doamna Kramer, e.t.c) de la care caută salvarea, caută omenia din oameni, dar mereu este lăsat cu ochii-n soare (ca să citez exact din piesă – ”…afară, în fața ușii” căci el este practic lăsat în stradă, în frig, toate personajele închizându-i ușa-n nas.)
Deși este un text dureros, este o piesă extraordinară de teatru și mă bucur să văd, că recent a fost montată de instituții de teatru (mai precis, universitate de arte).

Lacrimile amare ale Petrei von Kant – R. W. Fassbinder
Încheiem trilogia dramelor germane cu Lacrimile amare ale Petrei von Kant – piesa care de altfel dă titlul volumului de Teatru (o primă traducere în limba română a acestui autor).
Rainer Werner Fassbinder (1945-1982) a fost un regizor de teatru și film care a lăsat o bogăție culturală enormă – a regizat, a creat, a scris teatru și film. (o bogată parte din activitatea sa se găsește descrisă în volumul de față)
Piesa m-a surprins într un mod plăcut – este o dramă a lesbianismului. Petra, celebră creatoare de modă, se îndrăgostește de această femeie Karin Thimm, o femeie pe care o cunoaște prin prietena ei bună, Sidonie. De aici, apare conflictul. Ea este dezgustată de bărbați, dar Karin încă are sentimente pentru soțul ei. Deși ele au petrecut o noapte de amor cu patos, Karin primește telefon de la soțul ei, cum că acesta a venit în Germania și alege să se ducă la el. Petra, geloasă, începe să o jignească, s o numească – știm noi acel cuvânt obscen feminin – etc. Karin pleacă, și nu se mai întoarce.
În ceea ce privește personajele, întâlnim în piesă o distribuție complet feminină. (precum la „Casa Bernanrdei Alba” de F. Garcia-Lorca). Petra, Karin, Sidonie, fiica Petrei, mama ei și menajera Marlene.
La Marlene am sa ma opresc puțin, căci mi a stârnit interesul. Ea este un personaj mut (mi a amintit de bătrânul servitor din „Neînțelegerea” lui Camus, însă, spre deosebire de acesta, ea nu vorbește deloc e durata piesei). Ea ascultă, execută ordinele Petrei, șamd.
Piesa nu este lipsită de limbaj licențios, însă nu este predominant în piesă, este plasat cu un simț, periodic, ceea ce pe mine nu m a deranjat,ba chiar ajută în a simți tensiunea piesei.
Piesa este ușor de citit, nu este lungă, deși structurată în cinci acte, mai degrabă eu le as spune Scene sau Tablouri.
Decorul nu este mai deloc descris iar didascaliile sunt puține, ceea ce da o libertate cititorului în a-și imagina cum ar arăta acea cameră, precum și a regizorilor de a monta un spectacol.

Teatru – V. Voiculescu
Am devenit fan Vasile Voiculescu (1884-1963) încă de când i-am vizitat casa memorială din Pârscov (undeva pe lângă Buzău). I-am citit poezia (în special Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare…) apoi câteva proze scurte, o parte din romanul Zahei Orbul dar am ales să pun în listă volumul de teatru, pentru a oferi cititorilor ocazia de a descoperi o latură mai puțin cunoscută a scriitorului.
Sincer, la acest scriitor e o filosofie întreagă. Piesele sale de teatru mi se par acel vârf de ac, care sare puțin din matrice. Volumul din poză, conține predominant piese de dramă – eu le reomand pe cele două pe care le-am citit eu, care mi-au plăcut mult, în egală măsură și respectiv Fata Ursului și Demiurgul.
Piesa Fata Ursului mi se pare extraordinară prin construcția și evouția acțiunii. Povestea este de tip teatru-fantastic, dar e ancorată în realism. Într-un sat, un cioban anunță la cârciumă seara, unde se adună oamenii la vorbă, că un urs a prins glas și au răpit o fată pe nume Vidra. Primarul și jandarmul satului organizează o expediție de vânătoare a temutului urs, care nu apare deloc până la finalul piesei. Toți spun că au văzut ursul, cât de înfiorător este și cum vorbește și cum merge în două labe. În tot acest tumult, își fac apariția părinții fetei, un orb, fratele mai mic al acesteia. Toată acțiunea curge de parcă ar fi un ritual iar multe din personaje se desconspiră.
Demiurgul este un text, cred, căci știu puține, dintre piesele din literatura clasică, de tip S.F. Fiind o lectuă îndepărtată, nu-mi amintesc detalii minuțioase – dar știu atât. Un anume doctor încearcă să creeze o nouă specie de bufniță prin unirea a două tipuri de păsări de pradă cunoscute.

Cadrilul – Liviu Rebreanu
Încheiem seria dramaturgiei prin una dintre comediile mele preferate din teatrul clasici și anume cu textul Cadrilul scris de Liviu Rebreanu (1885-1944). Ca dramaturg, ce m-a surprins pe mine, Rebreanu a scris comedie, această față a autorului fiind ca o surpriză plăcută pentru cititor.
NOTĂ – Eu am volumul din poză, pentru că Rebreanu este scriitorul meu preferat, dar piesele sale ample, respectiv comediile sale se găsesc și în volume apărute în contemporan.
Cadrilul este o comedie de amor, în trei acte. Cadrilul este defapt un dans de origine franceză, în care partenerii se schimbă între ei, pe durata melodiei. Tocmai așa e și în piesă. Doi mari pictori rivali (Manole Stelian și Victor Grozea), sunt căsătoriți și își au ca amante soțiile (Tina și Anișoara). Și nu doar că sunt rivali într-ale artei, dar sunt și buni prieteni.
În tot acest amalgam își face apariția și prietenul tuturor, Toma Tulbure, cronicar artistic, numele fiind unul predestinat, căci acest personaj este spuma textului, este un fel de Lucifer care mai mult agită spiritele decât să le calmeze.
Pe lângă acesta, își mai fac prezența, în mici scene și alte personaje care stârnesc râsul și anume propiretarul Filostrat și inspectorul Uncescu.
Toată acțiunea se desfășară întocmai ca un dans, cu ritm format din declarații de dragoste, scene de gelozie, se ajunge de fiecare dată la ”caragialescul” revolver.
Întocmai ca la Revizorul lui Gogol, am râs de am pocnit, cu lacrimi.
P.S. – Recomand din volumul din imagine, tot de la Rebreanu, drama Osânda și comediile Randez-Vous și Plicul.
POEZIE

Infernul – Dante Alighieri
Neapărat, una dintre cărțile mele preferate – dar nu pot să spun că e o carte de poezie, căci are de toate – poezie, narațiune, dialoguri dramatice – Infernul lui Dante Alighieri (1265-1321) este în topul listei mele de lecturi.
Mi-ar trebui ore în șir să vorbesc despre Infernul lui Dante, dar mă rezum la câteva propoziții. Trebuie să conștientizăm, întâi de toate, că vorbim despre o lucrare care ăți are originea în doctrina medievală. Pe scurt iubire = Dumnezeu. Divina Comedie este în general o călătorie spirituală, unde Dante se plasează ca personaj. Dante pleacă de la ideea că Drumul către paradis începe din Infern.
Totul începe lin, ca o liniște de dinaintea furtunii – Dante se află într-o pădure întunecată (oscilarea între rațiune și spiritualitatea creștină) și se trezește înconjurat de fiare (panteră, leu, lupoaică) și este salvat de către poetul Vergiliu care îi va fi ghid/călăuză în Infern.
Mai multe detalii aici:

Cântece de Alchimist – Teodor Mazilu
Volumul de poezie al lui Teodor Mazilu (1930-1980) este o recomandare inedită. Îmbogățit cu desene superbe, poeziile lui Mazilu m-au cucerit instant. L-am studiat pe Mazilu (ca orice al om din sfera literaturii) ca dramaturg, unde a excelat în prim plan. Întâmplător am dat de acest volum în București, am citit câteva poezii și m-am hotărât să-m îmbogățesc repertoriul cu poezii.
Mazilu a fost un execelent dramaturg, dar pare-se că este și un extraordinar poet. Versurile lui, după părerea mea, au ceva anume, un ceva ce rar găsesc în poezii.
Mai multe detalii, am vorbit aici:

Mic și al dracului – Ion Pribeagu
Încheiem seria recomandărilor cu un rege al umorului și anume Ion Pribeagu (pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici, 1887-1971) și cu poezia sa umoristică. Poate câțiva dintre voi nu o să-l recunoașteți după nume, dar dacă căutați poeziile sale, o să recunoașteți sigur versurile – mai ales că au fost recitate de mari actori (mie personal îmi place cum recită Florin Piersic).
Poezia lui este genială, sunt ca niște bancuri spuse prin poezie versificată, ritmată – și e o combinație de umor evreiesc și românesc, o îmbinare reușită, de bună calitate.
Personal, nu le-am citit pe toate, dar am câteva preferate din volum. Vă las aici o mostră din propria mea interpretare (filmarea datează de prin 2020 – calitatea e mai slabă):
ÎNCHEIERE
Dragilor, sper că v-am făcut pofta de lectură – sigur lista ar putea continua, sunt extrem de mulți autori care ar merita menționați, dar o să mai fie. Până atunci, spor la lectură.
P.S. – Nu uitați că orice opinie, sau recomandare este bine-venită.


























































































































